Am inceput sa am o anume reticenta.Ascult si cred in lucruri  incerte.Umblu si vorbesc in dodii la gazul felinarelor pe bulevarde umede cu baltoace,avantandu-ma in fata unei reflectari imperfecte.
Acum,poate,ma vei cunoaste mai mult din intrebarile pe care ti le vei pune in legatura cu mine decat din raspusurile pe care astepti sa le primesti.S-au intamplat atat de multe,evenimentele par sa curga si sa se amestece.Intamplarile devin amintiri,amintirile,intamplari.Am cerut nenumarate idei,raspunsuri,dorinte exaltate si nu am primit nimic inapoi.Zi de zi urasc si iubesc in acelas timp.Inainte de toate aceste retineri,nesigurante,imposibilati era un simplu miracol.Problema cu miracolele e ca nu dureaza mult.In spatele acestor priviri ascunse, parca,acum te simti caraghios,descoperit,prost.Nu o sa ma pot resemna decat in secunda in care voi fi constienta ca s-a terminat piesa.Piesa de teatru pe care suntem cu toti nevoiti so jucam la un moment dat pentru a masca adevarul.Dar oare ma intreb,merita?Sa tainuim sentimentele care ne fac pe deoparte sa mergem inainte si pe de alta parte ne doboara de fiecare data?Oare este deajuns sa visezi?Oare nu te saturi ca de fiecare data cand te pui in pat,noaptea tarziu,ultimul lucru pe care il vezi,inainte sa te adancesti in somn sunt ochii aia,si ultimul lucru pe care il faci imeditat dupa este sa zambesti.?Oare nu obosesti sati amintesti intruna imaginea aia intiparita in minte care nu poate fi comparata decat cu o suita de sageti care iti strapunge intreaga ta deziluzie?Nu am habar.In mod cert insa,pot afirma ca mintea si inima sunt istorice care nu se pot pune de acord.

Advertisement